Rămâi concentrat pe harul lui Dumnezeu

173 se concentrează pe harul lui Dumnezeu

Am văzut recent un videoclip care parodia o reclamă TV. În acest caz, a fost un CD fictiv de închinare creștină numit It's All About Me. CD-ul conținea melodiile: „Lord I Lift My Name on High”, „I Exalt Me” și „There is None Like Me”. (Nimeni nu este ca mine). Ciudat? Da, dar ilustrează tristul adevăr. Noi, oamenii, avem tendința să ne închinăm nouă înșine în locul lui Dumnezeu. După cum am menționat zilele trecute, această tendință provoacă un scurtcircuit în formarea noastră spirituală, care se concentrează pe încrederea în noi înșine și nu în Isus, „autorul și desăvârșitorul credinței” (Evrei 1).2,2 Luther).

Prin teme precum „depășirea păcatului”, „ajutorarea săracilor” sau „împărtășirea Evangheliei”, slujitorii îi ajută uneori, din neatenție, pe oameni să adopte o perspectivă greșită asupra problemelor vieții creștine. Aceste teme pot fi de ajutor, dar nu atunci când oamenii sunt concentrați mai degrabă pe ei înșiși decât pe Isus – cine este El, ce a făcut și ce face El pentru noi. Este vital să îi ajutăm pe oameni să aibă încredere deplină în Isus pentru identitatea lor, precum și pentru chemarea vieții și destinul final. Cu ochii ațintiți asupra lui Isus, ei vor vedea ce trebuie făcut pentru a sluji lui Dumnezeu și omenirii, nu prin efortul lor propriu, ci prin har pentru a participa la ceea ce a făcut Isus în conformitate cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și cu filantropia desăvârșită.

Permiteți-mi să ilustrez acest lucru cu conversațiile pe care le-am avut cu doi creștini dedicați. Prima discuție pe care am avut-o a fost cu un bărbat despre lupta lui cu dăruirea. El s-a chinuit de mult să dea bisericii mai mult decât a bugetat, pe baza conceptului greșit că, pentru a fi generos, dăruirea trebuie să fie dureroasă. Dar oricât de mult a dat (și oricât de dureros ar fi fost), se simțea totuși vinovat că putea să dea mai mult. Într-o zi, plin de recunoștință, în timp ce scria un cec pentru ofranda săptămânală, perspectiva lui asupra dăruirii s-a schimbat. A observat cum s-a concentrat pe ce înseamnă generozitatea lui pentru ceilalți, mai degrabă decât pe modul în care se afectează pe sine. În momentul în care a avut loc această schimbare în gândirea lui de a nu se simți vinovat, sentimentul lui s-a transformat în bucurie. Pentru prima dată a înțeles un pasaj al Scripturii citat adesea în înregistrările jertfei: „Fiecare dintre voi ar trebui să decidă singur cât doriți să dați, de bunăvoie și nu pentru că o fac alții. Căci Dumnezeu îi iubește pe cei care dăruiesc cu bucurie și de bunăvoie.” (2. 9 Corinteni 7 speranță pentru toți). El și-a dat seama că Dumnezeu nu l-a iubit mai puțin când nu era un dăruitor de bucurie, dar că Dumnezeu acum îl vede și îl iubește ca pe un dăruitor de bucurie.

A doua discuție a fost de fapt două conversații cu o femeie despre viața ei de rugăciune. Prima conversație a fost despre setarea ceasului să se roage pentru a se asigura că se roagă cel puțin 30 de minute. Ea a subliniat că ar putea face față tuturor cererilor de rugăciune în acel timp, dar a fost șocată când s-a uitat la ceas și a văzut că nu trecuseră nici măcar 10 minute. Așa că s-ar ruga și mai mult. Dar de fiecare dată când se uita la ceas, sentimentele de vinovăție și inadecvare nu faceau decât să crească. Am remarcat în glumă că mi se părea că „se închină la ceas.” În a doua noastră conversație, ea mi-a spus că comentariul meu i-a revoluționat abordarea rugăciunii (Dumnezeu primește meritul pentru asta, nu eu). Se pare că comentariul meu dezvăluit a făcut-o să gândească și când s-a rugat, a început să vorbească cu Dumnezeu fără să-și facă griji cât timp s-a rugat. Într-un timp relativ scurt, ea a simțit o legătură mai profundă cu Dumnezeu decât oricând.

Axată pe performanță, viața creștină (inclusiv formarea spirituală, ucenicia și misiune) nu este o necesitate. În schimb, este vorba despre participarea prin har la ceea ce face Isus în noi, prin noi și în jurul nostru. Concentrarea asupra propriului efort tinde să aibă ca rezultat auto-neprihănirea. O neprihănire de sine care adesea compară sau chiar judecă alți oameni și concluzionează în mod fals că am făcut ceva pentru a merita dragostea lui Dumnezeu. Adevărul Evangheliei este însă că Dumnezeu iubește toate ființele umane așa cum poate doar Dumnezeul infinit de mare. Asta înseamnă că îi iubește pe alții la fel de mult cum ne iubește pe noi. Harul lui Dumnezeu elimină orice atitudine „noi față de ei” care se înalță ca drepți și îi condamnă pe alții ca fiind nevrednici.

„Dar”, pot obiecta unii, „cum rămâne cu oamenii care comit păcate mari? Cu siguranță că Dumnezeu nu îi iubește la fel de mult pe cât îi iubește pe credincioșii credincioși.” Pentru a răspunde la această obiecție, trebuie doar să ne referim la eroii credinței în Evrei. 11,1-40 de urmărit. Aceștia nu erau oameni perfecți, dintre care mulți au suferit eșecuri colosale. Biblia spune mai multe povești despre oameni pe care Dumnezeu i-a salvat de la eșec decât despre oameni care au trăit drept. Uneori interpretăm greșit Biblia pentru a însemna că cei răscumpărați au făcut lucrarea în locul Răscumpărătorului! Dacă nu înțelegem că viețile noastre sunt disciplinate de har, nu de propriile noastre eforturi, ajungem la concluzia eronată că starea noastră față de Dumnezeu se datorează realizării noastre. Eugene Peterson abordează această eroare în cartea sa utilă despre ucenicie, A Long Obedience in the Same Direction.

Principala realitate creștină este angajamentul personal, inalterabil, perseverent pe care Dumnezeu îl pune pe noi. Perseverența nu este rezultatul determinării noastre, ci este rezultatul credincioșiei lui Dumnezeu. Nu există calea credinței deoarece avem puteri extraordinare, ci pentru că Dumnezeu este drept. Discipolul creștin este un proces prin care atenția noastră asupra dreptății lui Dumnezeu este tot mai puternică, iar atenția noastră față de propria neprihănire este mai slabă. Nu ne recunoaștem scopul în viață, explorând sentimentele, motivele și principiile morale ale noastre, ci crezând voința și intențiile lui Dumnezeu. Subliniind fidelitatea lui Dumnezeu, nu prin planificarea înălțării și căderii inspirației divine.

Dumnezeu, care ne este întotdeauna credincios, nu ne condamnă dacă suntem necredincioși față de el. Da, păcatele noastre chiar îl deranjează pentru că ne-au rănit pe noi și pe alții. Dar păcatele noastre nu decid dacă sau cât de mult ne iubește Dumnezeu. Dumnezeul nostru triunghi este perfect, el este dragostea perfectă. Nu există o măsură mai mică sau mai mare a iubirii sale față de fiecare persoană. Deoarece Dumnezeu ne iubește, El ne dă Cuvântul și Duhul Său pentru a ne permite să recunoaștem în mod clar păcatele noastre, să le admitem lui Dumnezeu și apoi să ne pocăim. Adică, întoarcerea de la păcat și întoarcerea la Dumnezeu și harul Său. În cele din urmă, fiecare păcat este o respingere a harului. Din greșeală, oamenii cred că se pot absolvi de păcat. Cu toate acestea, este adevărat că oricine renunță la egoismul său, se pocăiește și mărturisește păcatul, o face pentru că a acceptat lucrarea milostivă și transformatoare a lui Dumnezeu. În harul Său, Dumnezeu acceptă pe toată lumea unde este, dar el continuă de acolo.

Dacă îl punem pe Isus în centru și nu pe noi înșine, atunci ne vedem pe noi înșine și pe ceilalți în felul în care Isus ne vede ca copii ai lui Dumnezeu. Aceasta îi include pe cei mulți care nu îl cunosc încă pe Tatăl lor Ceresc. Pentru că ducem o viață care este plăcută lui Dumnezeu cu Isus, El ne invită și ne echipează să participăm la ceea ce face El, să ajungem în dragoste la cei care nu-L cunosc. Pe măsură ce participăm împreună cu Isus la acest proces de reconciliere, vedem cu mai multă claritate ce face Dumnezeu pentru a-i determina pe copiii Săi iubiți să se întoarcă la El în pocăință, pentru a-i ajuta să-și pună viața complet în grija Lui. Pentru că împărtășim cu Isus în această slujire a reconcilierii, aflăm mult mai clar ce a vrut să spună Pavel când a spus că legea condamnă, dar harul lui Dumnezeu dă viață (vezi Fapte 1 Cor.3,39 si romani 5,17-20). Prin urmare, este esențial important să înțelegem că toată slujirea noastră, inclusiv învățătura noastră despre viața creștină, cu Isus se face în puterea Duhului Sfânt, sub umbrela harului lui Dumnezeu.

Mă simt liniștit la harul lui Dumnezeu.

Joseph Tkach
Președinte GRACE COMMUNION INTERNATIONAL


pdfRămâi concentrat pe harul lui Dumnezeu